duminică, 1 noiembrie 2009

Poeme nouă de Remus Valeriu GIORGIONI

I don’ t believe

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(răcoarea splendoarea imaculării)

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(pe cărărui de munte
mari deşerturi de gând)

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(un car cu stele trecând cu troznet pe cer)

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(prăpăstii de vorbe pe coama de deal)

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(pe funduri de iezer hălăduiri)

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea
(o cârtiţă scormonind pe sub veac) nu

Nu cred că ştii ce înseamnă tristeţea!
zise omul sărac


Semnul de taină
lui Mihai Ursachi,
in memoriam
Aproape aproape e ora
Când înfloreşte pe cer
Soră cu aurora
Rosa caelesta

Trandafirul de peste fire


*
**
(Traiectoria Rozei către Poem)

Iar lemnul de trandafir carnea Rozei
Săpat e în semne şi cântec
Printre rune-ruine
Aromitor

...Trandafiri
Ai iubirii de mamă
Ridicaţi dintre riduri transplantaţi
Într-un câmp de mohor


*
**
(Omul nalt şi alb
cu vioara sub braţ)

un vioi călător
prin obscuritatea obârşiilor,
Primordialul omul arhetipal

coboară scara cerului
treaptă cu treaptă
învestmântat în fulare de stele

pe lângă căruţa de foc
bidiviii de ceaţă
pasc liberi (în jurul navei...)
în limpede dimineaţă


*
**
(Omul nalt şi alb
cu vioara sub braţ)


...mai apoi se blindase
în armurile unui nume
în măsură fiind să numească
la rândul lui celelalte
vieţuitoare
iar despicându-l Zeul în două
lumea s-a - frumos – rotunjit
prin coapsa femeii:
a douăsprezecea coastă


*
**
(Omul nalt şi alb
cu vioara sub braţ)

îngerul suflă spre dânsul
ca spre o flacără de magneziu
iar sufletul pâlpâie-pâlpâie
lampă

abia atunci văzu diferenţa
dintre flux şi reflux
şi mareele mării interioare...

îngerul suflă spre dânsul
iar sufletul iată-l descuamează desfoliază
şi se cabrează se înalţă în zbor
ca un păun ca un
flamingo cocor


*
**
(Omul nalt şi alb
cu vioara sub braţ)

firişoare de sânge
prelinse
de sub altar
se scurg la vale curg râu
înconjoară planeta într-o reţea

iar mult nu este nu va mai fi
şi Cel ce vine ce vine ce vine
va veni
şi nu va
zăbovi!




***

Iată şi seara de vară
Cum se lasă ea peste lume
Ca slava lui Iahve pe cort
Un montgolfier de cuvinte pe inima mea!


Cimitirul din sat

n-am mai fost de multă vreme
la cimitir! (zice mama; iar tata)
nici să nu mergi degrabă:
este acolo la poartă
-un rug rău
care te agaţă te poartă
pe unde vrea el peste doline şi dealuri
şi nu te mai lasă
nu te mai lasă defel
să te întorci iar
acasă


Dincolo

Iar întâmplarea aceasta a vieţii
Îmi aminteşte mereu cu înfiorare
De cartonul expus în geamul
Femeii în vârstă
Pe lângă casa căreia
Trec zilnic

...Pe care scrie pe care scrie
Un text
Ca o poezie:

Bate
Tare
Sunt
Dincolo!


*

O muzică stranie îşi desfăşoară
Peste grădini şi case corola
Peste oameni
Îngeri şi păsări şi nori

…Şi dragostea ta
Încercuindu-mi sângele
În petale de flăcări






Dar dragostea?

Presentimentul prezenţei tale:
Zornăit de petale
Pe pleoape
În suflet - de aripi - un stol
... Dar dragostea?

Apropierea ta
Ca un clocot de clape...

Priveliştea ta întreagă,
Sentiment de confort interior
Dar dragostea dragostea? Unde
Să fie unde se-ascunde
Ea!


Pădurile crepusculare
lui Cristian Şişman, in memoriam

un crâng năvalnic brăzdează amurgul
apele tâmplei curg spre zenit

...îmi aminteşte fântâna
copilăriei, stelară
ca o lacrimă uriaşă împinsă pe câmp
până sub orizont departe

şi albastre zăpezi (pe atunci
zăpada devreme pe ram aprindea
felinarul!)


Duhul Cărţii

Când am deschis ochii în
dimineaţă
camera se lumină subit –
iar ochii tăi faruri
se alungau după duhuri tenebre
prin încăperea umbrită
curgere de monade

Iar către ziuă
mă auzisem strigat în vis
auzeam voci din cer – mă convoacă
la înaltul conclav… îmi ziceam
şi eu nu ştiu parola indicativul
acele atât de necesare cuvinte de trecere!

iar grinzile cornii şi stucatura casei
trozneau
de parcă pe coverta unei corăbii
ne-am fi aflat

...când apăru în zbor repede
Duhul Cărţii
Omul-pasăre Gabriel




Pergamentul viu

Când iei în mână o carte
şi atingi prima dată
epiderma ei simţitoare fremătătoare
parcă auzi dureros
scâncetele animalului din care-i croită
hlamida coperţii

te întrebi nedumerit şi înfiorat
au mai zis-o oare şi alţii
aceasta

Au zis-o mai bine şi mai frumos??



Poemul celest

Cu toate că-ntr-o bună zi am să fiu
Fecior de-mpărat... pe-aceste dure meleaguri
Neam de neamul meu nu
A fost bogat! (ne naştem
Cu pumnii strânşi
Şi plecăm din viaţă
Cu palmele goale
Împreunate pe piept)





SETEA SAMARITENCEI (Dialog Om-Fântână)

„Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria (Iisus) a ajuns lângă o cetate… numită Sihar… A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Dă-mi să beau! i-a zis Iisus… Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice Dă-mi să beau…” (Ioan 4:4,7,10)

Dă-mi să beau! strigă Omul - Fără ciutură?... Şi apa atât de adâncă?!...
Dă-mi să beau, că de nu
Lespedea asta grea ca o piatră tombală stelă funerară
Peste tine voi prăvăli! - Cum, nu vezi
Că sunt astupată cu crengi şi gunoaie şi cât
De prinsă-s în bălării?... De nimic nu voi şti
Setea până
nu-mi voi
potoli! - Vai de sufletul meu!
(Fântâna se tângui) nu este-n-a fost-nu va fi călător
Pelerin sau hagiu truver trubadur sau aed
Care să treacă pe-aci fără să arunce
În mine cu pietre… şi ce să mai zic de copii!

„Femeia samariteancă i-a zis: Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?... Eşti tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov…? Du-te, i-a zis Iisus de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici! Femeia a răspuns: N-am bărbat.” (Ioan 4:9,12,15,16)

Dă-mi să beau! strigă Omul… (Dar ce amestec aveţi
Voi iudeii cu samaritenii?) … Eu îţi cer astăzi
Puţină apă din găleată deşi nu mi-e sete – curând
Voi bea întreg amarul dintr-un burete! azi încă aştept
Omenirea întreaga la mine să vie s-o strâng la piept că Eu sunt
Apa Vie!
Dacă din toată inima o doreşti am să ţi-o dau şi ţie!
(De ce mă duci cu preşul Iudeule, fântâna nu are nici ciutură nici
Cumpănă şi-i atât de adâncă! de unde dar
Ai putea Tu avea
Apa aceea?…) Eu scot apă din Stâncă!

„Iisus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa… se va preface în el în izvor de apă, care va ţâşni în vieaţa veşnică. Doamne, i-a zis femeia, dă-mi această apă…” (Ioan 4: 23,14,15)

Dă-mi să beau!... nu mă voi clinti
De lângă tine atâta vreme cât voi mai simţi
Fremătând sub picioare cămările de răcoare! – Vai mie! (Fântâna scânci)
Trei ţâţâni m-au lăsat
De curând din cele şapte ce frăgezimi
Dintre brazi ozonaţi mi-aduceau cu arome de frunze vii
… Acum
Toate zac înfundate-n nămol sufletul mi-e gol… vezi tu bine
Că nebun de legat în nămolu-mi uscat
E cel ce în mine apă mai cată! cum mă aflu surpată de vânturi şi ploi…
Năruită sub bălării
Bolovani murdărie… şi-apoi
Apă bună de-aş da dup-un ceas
Te întorci înapoi; să mă chinuieşti; să mă biciueşti…
Scociorînd cu ciutura în noroi aplecând la pământ
Cumpăna spinării mele bătrâne!
… CÂND IZVOARELE VII
Numai tu-numai tu-numai tu
Numai tu le deţii pe când eu
Şanţuri puţuri şi ploi…



A VENIT TOAMNA sau
leşinul stării de graţie (elegie disimulată)
„A venit toamna…/ Acoperă-mi inima cu ceva….”

A veni iarăşi toamna iubito!
acoperă-mi sufletul cu un pled
de cuvinte netrebnice cuvertură
de verbe-adverbe-proverbe
un unguent de sentimente emoliente…

(ooo şi această moarte elegiacă
în arborii toamnei! Pecingini
de bronz aurit mana viţei-
-de-vie care s-a prins şi a odrăslit
pe ventriculul stâng şi un auricul
un râu de blândă melancolie
circulând prin podişul carstic
al cutiei mele toracice – când piere-n
pământ
când răzbate la suprafaţă… dulce împotmolit
în vena mea cavă sau în vena azigos)

A venit toamna iubito ca o părere
de nori azurii de kalos thanatos – adie
dinspre babe şi sfinx din bucegi
şi parâng
Îmi înfăşor într-însa trecutul
şi-ntreg sufletul meu obidit
fir de paing pe-un mosor de miere

(ooo şi aceste culori descompuse multi
plicate
în tonuri mii şi nuanţe
aruncate din cer peste versanţii de purpură –
soarele în crepuscul un monstru atlantic
bălăcindu-se-n râul de mir
rumoare de aur şi un bănuţ
luna de aur vechi…)

…Am zăcut-aşteptat-am valsat
nopţi întregi pe cotoarele cărţilor
risipite în mine -ruine
pe runele verii cu strălucirea aplatizată
(surdină
la pistonul exuberanţei)

… A sosit (în sfârşit!) toamna
De când o aştept
s-au tot adunat pe faţa de masă
şi pe tăblie citate pictate
din marc aureliu şi epictet
Iar frunzele moarte căzute
şi adunate
într-un consiliu de coroană postum
şi ultrasecret
îl acoperă îl acoperă
deplin şi definitiv pe poet